De la Camino la Equilibrium (2)

Întâlniri cu sens

Camino nu este un drum pe care îl parcurgi singur, chiar și atunci când ești fizic singur. Oamenii apar – în mod neașteptat, uneori în tăcere, alteori în vervă. Fiecare om pe care l-am întâlnit pe traseu a venit cu un sens, chiar dacă la început nu îl înțelegeam.

Unii mi-au oferit lecții simple, dar valoroase. Cu ei am exersat small talk-ul – nu pentru că simțeam neapărat nevoia să vorbesc, ci pentru că lor le era mai ușor să meargă însoțiți decât singuri. Iar din disponibilitatea mea de a fi acolo în conversație am învățat că uneori un gând sau un moment de râs împreună, poate avea același impact ca un moment de maximă profunzime.

Apoi, au fost și oamenii cu care mi-am pierdut ritmul. Am mers împreună o vreme, am conversat, apoi drumurile noastre au început să curgă diferit. Și a fost dificil uneori să accept că am rămas în urmă sau că sunt nevoită să mă grăbesc ca să recuperez. Dar și aici a fost o lecție: să fiu atentă la direcția mea ca să înțeleg dacă ce este în jur se aliniază sau nu cu momentul în care sunt.

Au existat și alt gen de oameni. Cei pe care îi simți ca pe o disonanță, care nu-ți aduc nimic, ba chiar îți tulbură liniștea. Și aici am învățat că am dreptul să aleg cu cine merg, că pot spune „nu” unei energii care nu-mi face bine, că pot saluta drăguț și apoi să-mi văd de drum. Camino nu înseamnă să fii cu toată lumea, ci sincer cu tine.

Au fost și oamenii care m-au oglindit atât de puternic, încât aveam senzația că mă uit la o versiune mai matură a mea. Ca și cum cineva mi-ar fi arătat viitorul și m-ar fi întrebat subtil: „Așa vrei să arate totul?” Cu ei m-am simțit cel mai bine, dar am și trăit senzația unui drum la răscruce. Adică sentimentul acela că dacă e ceva ce trebuie schimbat, acum este momentul.

Și, în cele din urmă, au fost cei care au parcurs același traseu, în același timp, și au ajuns în același loc ca mine. Dar cu povești complet diferite, cu înțelesuri doar de ei știute. Și m-a fascinat să realizez că am trăit aceeași realitate geografică, dar spațial – parcă nici n-am fost pe același drum.

Camino este (și) despre oameni. Despre a-i întreba cum sunt. Despre a-i primi și a-i lăsa să plece. Despre a-i asculta, a-i evita, a-i recunoaște. Și despre a înțelege, în fiecare interacțiune, ceva în plus despre tine.

Ospitalitate cu suflet

Pe Camino am învățat și ce înseamnă să fii primit – nu doar găzduit. O diferență subtilă, dar imensă.

Unii oameni m-au primit în spațiul lor ca și cum m-aș fi întors acasă, deși nu mă cunoșteau deloc. Nu era vorba despre formalitatea unei rezervări sau despre serviciile oferite, ci despre felul în care mi-au făcut loc în viața lor, pentru o seară, pentru o masă, pentru o conversație.

Unii mi-au povestit cu mândrie ce este unic la acel loc. În ochii lor se vedea că nu oferă doar o cazare, ci împărtășesc o parte din ei.

Alții m-au primit cu brațele deschise, cu zâmbet sincer, cu întrebări reale. Nu m-au întrebat de unde vin, ci cum mă simt. Mi-au oferit mai mult decât o cameră: mi-au dat un moment de liniște, o gustare de umanitate, o lecție despre a trăi simplu și cu rost.

Camino mi-a arătat că ospitalitatea adevărată e o experiență, nu un serviciu. Oferită cu inimă deschisă, nu cu lista de reguli și așteptări afișată pe perete. Iar în acele locuri m-am simțit mai aproape de mine, pentru că am fost văzută și primită exact așa cum eram.

De pe Camino, spre Equilibrium

Toate aceste experiențe – pașii mei, întâlnirile, gândurile și trăirile, ezitările, momentele de liniște și cele de rătăcire – nu s-au încheiat la capătul traseului. Camino nu mi-a oferit o concluzie, ci o claritate: că vreau să continui să cultiv acel tip de prezență, autenticitate și conectare și aici, acasă.

Așa a prins rădăcini Equilibrium – nu ca un cabinet obișnuit, ci ca un spațiu gândit exact din acea energie pe care am simțit-o când cineva m-a primit cu sufletul deschis. Un loc în care oamenii nu vin „pentru că e nevoie”, ci pentru sentimentul de a fi ei însuși. Și tocmai în acest moment în care pot fi ei însuși, să se lase văzuți și ascultați cu adevărat. Un loc în care tăcerea are locul ei, chiar dacă împărțim același spațiu iar întrebările nu cer răspuns imediat, chiar dacă răsună a ecou după ce au fost verbalizate.

Ca și pe Camino, fiecare om care ajunge aici vine cu povestea lui. Și ce contează cel mai mult este să o parcurgem conștient, cu ritmul potrivit, cu pauze unde e nevoie și cu deschidere față de ce poate apărea pe drum.

Equilibrium nu este despre a grăbi procesul, nici despre a bifa etape. Este despre a fi acolo, însoțind, oglindind, creând un spațiu sigur în care fiecare își poate privi răscrucile de drum și alege apoi echilibrul potrivit pentru el.

Camino m-a învățat că uneori, cea mai mare transformare apare nu atunci când „încerci mai tare”, ci când încetezi să forțezi și începi să fii. Asta vreau să ofer și eu mai departe: un spațiu în care a fi e suficient.